Pagini

miercuri, 18 martie 2020

Recenzie Al Cincilea Val de Rick Yancey

Am început Al Cincilea Val într-o zi de ianuarie a anului 2018 când eram foarte deprimată și deși cu câțiva ani înainte era așezată frumos doar pe lista mea de "Maybe" cu puține șanse să fie citită vreodată, ba mă chiar gândeam să pun trilogia într-un articol de pe blogul ăsta cu titlul: Serii pe care nu am de gând să le citesc.

Din câte știu eu primul volum nu a fost primit cu atât de mult entuziasm în ţara noastră ca în alte țări. Cartea era super lăudată în afară, dar mulți cititori din România o consideră mediocră, neoriginală, plină de clișee, plicticoasă, etc. Știu mulți oameni care au renunțat la ea. Am mers pe mâna lor și am zis că sigur nu e nimic de ea. Țin minte că atunci când am început-o mi-am spus: Cartea asta nu poate fi mai rea decât starea pe care o am eu acum. Dacă e chiar nașpa, o las și eu și am gătat povestea, ce se poate întâmpla rău. Cred însă că contat foarte mult faptul că nu am avut așteptări nici mari, nici mici. Nu am avut deloc. Înainte să mă apuc de carte citisem câteva fragmente pe fugă și văzusem o propoziție de genul: Numele meu e Cassie. Și mi-am spus ce mama naibii? Sună ca o poveste scrisă de un copil de doisprezece ani de pe Wattpad care nu a citit nicio carte în viața lui. Nu e de mirare că nu-i place nimănui. Ideea e că adevărul meu legat de această carte nu a fost ăsta. Această carte a devenit una dintre cărțile mele nu preferate, ci absolut preferate. Este o carte care a fost impactantă pentru mine și la care mă gândesc și în ziua de azi.

De ce îmi place Al Cincilea Val?

Păi... Ei bine pentru că e cu siguranță cea mai emoționantă carte Science Fiction pe care am citit-o vreodată. 

E una dintre puținele cărți pe care le simți atunci când le citești — Eu una am simțit-o -La propriu.

Mi-a întrat în sânge.

În creier. 

În suflet. (eu nu simt simt multe cărți în adevăratul sens al cuvântului) — cu toate că nu am fost pasionată niciodată de subiectul Extratereștrilor, e un subiect la care eu eram indiferentă. 

Și care acum mă sperie. Sunt genul de cititoare care intră sută la sută într-o carte doar atunci când îi place la nebunie. De câte ori citesc un roman care mi se pare așa și așa sunt treizeci-cincizeci în carte și cincizeci-șaizeci la sută în lumea reală. Al cincilea Val a reușit să mă facă să plâng și să râd, ba chiar am fost nevoită să renunț la citit odată pentru că am început să râd copios la glumele lui Ben Perish și era noapte și toată lumea dormea, iar mama s-a trezit și mi-a spus că fac zgomot.

Autorul are o putere încredibilă de a-l face pe cititor să simtă apocalipsa pe propria piele, așa cum nu a făcut-o vreodată și înainte să îți dai seama, ești absorbit de gândurile personajelor, de sentimentele lor. Exact cum în carte omul este absorbit de amuțitori. 

Exact cum omulului îi este furat corpul de o entitate, exact cum extratereștri devin umani și oamenii, devin extratereștri. Așa devii TU personajul. Așa devine personajul Tu. 


Mi-au plăcut toate personajele, m-au atins toate poveștile lor.  Toate, cu excepția unuia  au fost marcate profund de invazie. Își pierd familiile (în cinci valuri și moduri chinuitoare), viețile, prietenii, visurile speranțele. Totul dintr-odată. Tocmai atunci când lumea le este mai dragă.

Voiam să-i îmbrățișez pe toți și să le spun că totul va fi bine. 

De câte ori citeam despre cum apocalipsa le-a furat familiile toți acelor copii, spuneam Doamne îți mulțumim că nu s-a întâmplat încă. 

Autorul mi se pare fanstatic pentru că deși are o vârstă reușește să scrie despre personaje diferite de 15 ani, exact ca un puști de 15 ani și reușește să mențină echilibru pentru a crea o carte despre apocalipsă inteligenta, realistă, dramatică și nu în ultimul rând înfricoșătoare. Este o carte atmosferică, întunecată și mă mai repet o dată: dramatică. Nu știu de voi, dar pentru mine nu poate există nicio carte care tratează apocalipsa fără dramatism și tragedie și aceasta carte le cuprinde pe ambele.


Nu am citit The Host (Gazda) ,Ender's Game sau The Passage (Transformarea), cu care tot e comparată și poate că nu e o carte tocmai originală, dar este o carte PUTERNICĂ, precum apa care trece peste tine și dacă ești din piatră. Cassie este un personaj memorabil, cu bune și cu rele, pe care l-am înțeles cu fiecare pas. Nu o judec pentru că a îndrăznit să iubească și să spere. A făcut-o pentru că a rămas fără nimic aproape și tot ce avea nevoie era o îmbrățișare, o strângere de mână. Tot ce a făcut ea este uman și atât. 

Singura carte/serie/trilogie despre apocalipsă pe care am citit-o a fost Penryn Și Sfârșitul Lumii de Susan Ee  — Nu mă pot abține să nu compar — și cu toate că aceea are și ea destulă, dramă și chiar scene horror pline de sadism, plus canibalism și alte evenimente atroce, pe mine Al Cincilea Val a reușit să mă sperie mult mai tare. Al Cincilea Val e înfricoșătoare într-un mod diferit și efectul dramatic este cu totul altul. 

Mi-au plăcut : AngelFall și World After, dar... și știu că o să sune răutăcios, dar cred că acea trilogie este scrisă după o rețetă de marketing și atât, pe când Al Cincilea Val nu este doar o carte/serie de divertisment, ci una mult mai realistă care reușește să îți dea de gândit. 

Deși, nu este un thriller ca și cel cu Penryn, neapărat se citește repede. Acum depinde de așteptările fiecăruia. Eu nu am avut niciuna. Am citit cartea anul trecut când eram deprimată și atât. I-am dat 4,5/5 pentru că unele personaje aveau uneori cam aceeași voce, iar un eveniment esențial putea fi un twist glorios în plus în perspectiva lui Ben, dar nu este pentru că e menționat devreme în perspectiva lui Cassie. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu