luni, 28 decembrie 2020

Recenzie Mud Vein de Tarryn Fisher


 Recenzie

În primul rând, vreau să vă spun că am citit această carte anul trecut și încă mă gîndesc la ea.



Dear Reader,


I am a writer and words are my weapon. I want to hurt you. I want my words to be salt, and I want to pour them into your open wound. I want my words to be jagged pieces of mirror that you can see yourself reflected in. I am a sadist otherwise known as an artist. My books are a call to women who have been doubled over by heartache, bound by boredom, captives of a past that will not let them go, victors of a past that tried to kill them. I have a disease you see, it’s called human nature, and I am fascinated by it. So, if you choose to read Mud Vein remember that about me. I’m not writing to entertain you, or to make money, or to have my book propped neatly on a shelf in Target. I write to explore the dark corners of myself, and I want you to come with me. I’m a little bit like you. I think you’ll see yourself in the pages of Mud Vein. I haven’t told  you very much about it on purpose. I want you to go in blind. I want you to stumble across a thought, a sound, a hurt-which you had thought special to you. And realize I have felt them too, someone you have never met. If you choose to read Mud Vein, please don’t ask yourself what it says, ask yourself what it means. - Tarryn Fisher.


"You’ve been silent your whole life. You were silent when we met, silent when you suffered. Silent when life kept hitting you. I was like that too, a little. But not like you. You are a stillness. And I tried to move you. It didn’t work. But that doesn’t mean you didn’t move me. I heard everything you didn’t say. I heard it so loudly that I couldn’t shut it off. Your silence, Senna, I hear it so loudly."



O avem în centrul atenției pe Senna Richards, autoare Bestseller New York Times. Romanul începe cu Senna, trezindu-se singură într-o casă din mijlocul zăpezii. Nu știe cine a sechestrat-o sau de ce. Plimbându-se prin casă, îl găsește legat într-o altă cameră pe doctorul ei. Medicul care cu câțiva ani în urmă i-a salvat viața și nu o dată, ci de două ori. 


Dacă cumva deja vă gândiți că este o carte cu sindromul stockholm, vă înșelaţi. 

Mai târziu Senna, își dă seama că totul este un joc și că doar adevărul o poate elibera.

Condițiile în care cei doi trăiesc la început în acea casă sunt foarte bune, au electricitate, apă, mâncare cât cuprinde, chiar și câteva sticle de alcool. Prima dată când am citit asta, m-am gândit ce fel de persoană sechestrează doi oameni pentru a-i ţine în condiții excelente?

După primele unsprezece capitole am lăsat cartea și m-am gândit să citesc altceva, dar o reluam în fiecare noapte și citeam câte puțin. M-am gândit ce naiba, e Tarryn Fisher, femeia asta e un geniu, nu renunța!


În a două parte a cărții aflăm că viața protagonistei nu a fost deloc una frumoasă. 

Știți, romanele alea în care eroul este frumos, deștept, bun la suflet, talentat la orice, face numai lucruri bune în viață? Ei bine, Tarryn, nu scrie niciodată despre personaje perfecte, eroii ei, sunt frumoși, dar egoiști, inteligenți, dar mincinoși. 

În realitate oamenii mint, greșesc, regretă. Oricât cât ar fi de bun și de inteligent un om, tot face greșeli.


Senna, este mutilată, fizic și sufletește. 

Nu crede în Dumnezeu, ba chiar mai mult, pentru ea nu există nimic pozitiv pe lumea asta, urăște culorile, strălucirea soarelui și nu asculta muzică cu versuri. Este un personaj gri. Mintea ei este ca o celulă neagră, fără ferestre. Nu pătrunde deloc lumină. Se taie singură și durerea o face să se simtă vie. A fost violată, imediat după a fost diagnosticată cu cancer la sân, a fost abandonată de mamă la o vârstă fragedă, iar tatăl ei o trata ca și cum nu ar fi existat, marea ei iubire, un scriitor care a scris chiar și o carte întreagă despre ea, a abandonat-o după ce ea a refuzat să se căsătorească.

În partea a treia a cărții, Senna și Isaac, încearcă  să supraviețuiască.  



Nu e prima mea experiență cu Tarryn Fisher. În Ianuarie 2017, am început The Opportunist, o carte despre o fată care se întâlnește cu iubirea vieții ei după trei ani (băiat pe care ea l-a rănit foarte tare) Când află că acesta are amnezie este hotărâtă să profite de ocazie pentru a petrece mai mult timp cu el, deși el este logodit și de aici, începe toată povestea, o poveste despre doi tineri care sunt aduși de către destin mereu față în față. Acolo mi-a plăcut că autoarea scrie despre conexiunea puternică dintre două suflete pereche. Despre iubirea care trece dincolo de timp.


Romanul ăla mi-a tăiat răsuflarea și anul ăsta am avut fericita ocazie de-al citi din nou și de-a termina toată trilogia. M-am atașat imediat de scriitura lui Tarryn Fisher, pentru că reușește să scrie despre personaje umane, cu defecte, calități, greșeli. Pune pe hârtie natura umană așa cum e ea. 

Mud Vein, pe de cealaltă parte este un roman diferit, întunecat, dar la un moment dat avem și aici două suflete pereche aduse unui lângă celălalt. 


"There is a string that connects us that is not visible to the eye. Maybe every person has more than one soul they are connected to, and all over the world there are those invisible strings… Maybe the chances that you’ll find each and every one of your soul mates is slim. But sometimes you’re lucky enough to stumble across one. And you feel a tug. And it’s not so much a choice to love them through their flaws and through your differences, but rather you love them without even trying. You love their flaws."


Nu totuși este un roman de dragoste. Vorba unei cunoștințe, de pe GoodReads, o fată care iubește un roman cu zombi.


Ea spune așa și citez: "Because this story is not really about zombies, you know? It’s like saying that a book is about trees only because some scenes involve the main characters having fun in the park." Așa și aici Da, într-adevăr apare și dragostea aici, dar nu aia tradițională,  pe care o știm cu toții. Cred că dacă m-aș rezuma prin a spune că este o carte de dragoste ar fi o jignire automat.

Este un roman, despre demoni personali și învingerea lor, despre supraviețuirea în condiții externe, despre iubirea care luminează sufletul și vindecă. Despre schimbare.


Deci, dacă vă așteptați la un roman în care doi oameni ajung împreună, se îndrăgostesc, se iau de mânuţe, depășesc obstacolele și aleargă liniștiți într-o grădină cu flori și fluturași, haha! Ce tare vă înșelați. O să vă taie în carne vie. Dacă aveți o rană asemănătoare cu a Sennei, cât de mică autoarea pune sare pe ea. Dacă aveți mai multe, ei, bine… Baftă! Eu a trebuit să închid cartea la un moment dat, spre final și să încep să mă rog după așa că, am terminat-o a doua zi.


Senna, trebuie să descopere două adevăruri, unul dureros, despre ea însăși și adevărul care o va elibera de tot întunericul din înăuntrul ei.


Un thriller psihologic, care reușește să atingă și inimi, să deschidă rănile cititorilor, să pună sare pe ele, nu doar să se joace cu mințile lor.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu