Sinopsis
Since she'd been on the outside, she'd survived an Aether storm, she'd had a knife held to her throat, and she'd seen men murdered.
This was worse.
Exiled from her home, the enclosed city of Reverie, Aria knows her chances of surviving in the outer wasteland--known as The Death Shop--are slim. If the cannibals don't get her, the violent, electrified energy storms will. She's been taught that the very air she breathes can kill her. Then Aria meets an Outsider named Perry. He's wild--a savage--and her only hope of staying alive.
A hunter for his tribe in a merciless landscape, Perry views Aria as sheltered and fragile--everything he would expect from a Dweller. But he needs Aria's help too; she alone holds the key to his redemption. Opposites in nearly every way, Aria and Perry must accept each other to survive. Their unlikely alliance forges a bond that will determine the fate of all who live under the never sky.
Recenzie
Mi-a luat două luni și jumătate să citesc cartea asta și doar primele doua-trei capitole mi-au plăcut.
Versiunea pe care o am eu în spaniolă are 305 pagini. Când am ajuns la pagina 269 am sărit până la 290, am citit capitolul de acolo și după am mai sărit o dată direct la final pentru că am realizat că mă torturam singură.
Under The Never Sky e o carte pe care mi-am dorit din 2013 s-o citesc, atunci nu aveam GR, dar citisem Eve şi mi-am dat seama că sunt fascinată de distopii și voiam să citesc mai multe. Îmi făcusem un TBR imaginar în cap, care conținea 4 serii/trilogii diferite de distopii.
Două începute deja la noi: Shatter Me și Divergent. Celelalte două din patru erau neaparute la noi: Delirium și Under The Never Sky.
Am vrut să termin de citit UTNS, pentru că am considerat că era de prea mult timp în lista mea pentru a las-o neterminată.
Scriitoarea Nina Munteanu, spunea în manualul de scriere creativă că cele mai importante elemente din scrierea unei cărți sunt personajele, spunea ceva de genul cum că dacă cititorul nu reușește să iubească protagoniștii nu va iubi nici povestea, oricât de bună ar fi ea. E, bine la mine... Când vine vorba de distopie lucrurile nu stau chiar așa. Cel mai important element în literatura distopică e lumea creată de autor. Dacă nu mi se pare reală, dacă nu reușesc să o cred, să o văd, să intru în ea cum trebuie, atunci poate să aibă cele mai tari personaje că tot nu îmi pasă — dacă începeți să credeți că Under The Never Sky are cele mai tari personaje create vreodată, îmi pare rău, dar nu-i așa și îmi cer scuze dacă v-am făcut să credeți asta — aș putea citi o carte distopică cu o lume bine construită, realistă cu o foarte mare plăcere chiar dacă are un personaj foarte slab în centru. Ca dovadă: Am continuat să citesc seria Delirium, toată cu tot cu nuvele — care nu întâmplător este seria mea preferată — chiar dacă Lena, era o protagonistă complet nehotărâtă, chiar dacă personajul ei evolua ca un melc rănit în prima carte și câteodată chiar te scotea din sărite și sinceră sa fiu acum, deși a evoluat foarte mult în ultimele două cărți nu cred că personajul ei este memorabil, nu cred că Lena Halloway va face istorie ca fel mai bun personaj feminin de distopie creat vreodată, dar tot am continuat seria cu drag și entuziasm pentru că eram fascinată de lumea creată de autoare, de faptul că reușea să facă o lume ireală, atât de reală, de detaliile (uneori repetate, recunosc și asta mă enerva cumplit) care păreau atât de logice și bine gândite încât m-au absorbit direct.
Nu asta e magia la cărțile distopice de orice fel? Citești despre o lume fictivă, știi că nu e reală, dar totuși intri în acel univers. Îl crezi, îl simți. îl înțelegi. Îl vezi cu ochii minții și îl descoperi. Te sperie, dar tot te fascinează abilitatea Autorului de a crea lumi noi.
Asta a fost problema mea principală cu Under The Never Sky: Lumea. Nerealistă, conturată, puțin, oarecum. Nu am crezut o iotă din tot universul făcut de Rossi, totul mi-a părut ilogic, chiar dacă ea a încercat să dea câteva explicații (foarte puține) de bază despre formarea lumii și un pic de istorie despre lumea de dinaintea formarii domurilor, toate detaliile despre istorie și puținele explicații care probabil erau documentate, dar erau puține mi s-au părut împinse, nu m-au făcut să cred nimic.
Mi-o și imaginez pe autoare stând în fată pc-ului vorbind cu editorul ei:
— Hei, doamnă trebuie să mai dai câteva detalii despre lumea creată de tine în carte
—Aaa... Da?
Apoi mi-o imaginez din nou stând in fața computerului căutând pe Google, documentându-se un pic și apoi punând în carte exact primele idei care i-au răsarit în cap.
LUMILE IN CARE TRAIESC I-AU TINUT LA DISTANTA.
DESTINUL I-A ADUS IMPREUNA.
Aria a trait intreaga ei viata in domul protejat numit Reverie.Intreaga ei lume in interiorul domului.
Nu s-a gandit niciodata sa viseze la ce se afla in spatele usii.
Asa ca atunci cand mama ei dispare.
Aria realizeaza ca sansele ei de a supravietui in lumea din afara in cautarea mamei ei sunt mici.
Atunci Aria intalneste un baiat din afara numit Perry.
Si el cauta pe cineva.
El este de asemenea salbatic, dar ar putea fi cea mai buna sansa a ei de a ramane in viata.
Daca pot supravietui, atunci sunt sansa fiecaruia de a gasi ceea ce cauta.
Pe scurt despre asta e toată cartea: Doi tipi din lumi diferite au nevoie unul de altul pentru a își găși personele dragi. Cartea nu are complexitate, asta e singura idee pe care se bazează. Personajele nu fac altceva decât să caute răspunsuri atunci când se găsesc un pe altul. Tot merg și tot merg. Soarta și călătoria nu se schimbă în niciun fel.
Aria face o oarecare greșeală și deși nu e vinovată de cele întâmplate, este exilată din minunatul ei dom, în care totul este perfect: Nu există, boli, nu există foamete, nu există pericol, nu există absolut niciun fel de durere. Prea multă perfectiune pusă într-o distopie, dacă e să ne luăm după informațiile despre distopie pe care le găsim oriunde pe net: Care spun că o lume distopică trebuie să fie opusă unei utopii, trebuie să fie înfricoșătoare, plină de reguli noi care îți dau fiori.
În lumea lui Aria totul este, frumusețe, siguranță și confort, pe când lumea lui Perry are tot răul, toate pericolele de care a fost ferită Aria. Bine, dacă e să ne luăm după detaliul asta despre trăsăturile unei societăți distopice: "interzicerea prezenței lumii naturale în viața cotidiană, construcție a unei realități ficționale în care grupuri largi de oameni sunt obligate sau amenințate să creadă" vedem că romanul lui Rossi se bazează în principal pe trăsătura asta, dar pentru a crea o societate solidă îți trebuie mai mult decât o caracteristică, două-trei rânduri de detalii. Un rând de istorie, plus niște sălbatici și niște furtuni. Credeți-mă cartea asta nu are alte elemente distopice pe care să se bazeze.
Îmbinarea asta între lumea post apocaliptică a lui Perry cu utopia lui Aria mi s-a părut și ea forțată. Lumea lui Perry are un aer istoric puternic, iar lumea Aria e super futuristă. Ceva nu se leagă aici...
Harurile super naturale ale sălbăticiilor mi s-au părut că au stricat cartea și mai tare. Pe bune, sunt ridicole. Mă fac să zic Lol și m-au făcut să-l compar pe bietul Perry cu un câine, serios, haha.
Intriga e super săracă. Autoarea a încercat să aducă câteva schimbări de situație mici, dar era clar că ele aveau să fie acolo de la început și la un moment dat le-a folosit la timp ca să stârnească un pic interesul cititorului.
Dar hai să vorbim și de acele puține aspecte care mi-au plăcut:
1. Perry (bine nu atât de mult, încât să-l consider un prsonaj memorabil)
Mi-a plăcut că a tratat-o pe Aria cu dispreț mi-a plăcut că nu s-a intimidat deloc în fața ei la început, și că nu a scos limba la ea din primele câteva zile ca un cățeluș amorezat, mi-a plăcut că nici Aria nu i-a căzut in brațe imediat, cum se întâmplă în foarte multe cărți New Adult de exemplu. Am admirat faptul că povestea de dragoste a avut nevoie de 200 și ceva de pagini pentru a evolua, așa încât a părut singurul element natural din roman.
Dacă le discutăm în mod invidual personajele nu au nimic memorabil, îmi vine să râd când îmi aduc aminte că cei de la Booklist au comparat-o pe Aria cu Katniss, serios? Nu am citit The Hunger Games, dar știu că eroina din Jocurile Foamei e memorabilă, serios ea a făcut deja istorie.
Protagonista din UTNS, nu e decât o altă Eve, o altă Lena, care află că lumea în care trăiește e de fapt falsă şi deşi mi-a plăcut Perry mă găndeam la el adeseori ca la oamenii din peşteră, din reclama aia la Bakerolls, ştiţi voi reclama aia în care ăia zic:
—Nuga?
—Nuga.
— Oh, Nuga
Am mai citit romane de aventură situate în lumi distopice, dar toate aveau structură solidă și aveau fiecare un aer real în felul lor chiar și The Knife of Never Letting Go care e situată pe altă planetă (sorry de spoiler) și Blood Red Road în care toate orașele au nume ciudate, fanteziste, plus că personajele de acolo, sunt mult mai adevărate, mai ales Saba din BRR, care e cel mai uman personaj feminin pe care îl știu, are defecte, calități. Face acte eroice, dar și greșeli uriașe.
Under The Never Sky, e o carte despre lupta pentru supraviețuire care nu se deosebește aproape deloc de celelalte romane de aventură cu temă distopică, decât prin lumea fabulată care își are într-adevăr propia ei magie, dar nu are structură realistă sau solidă și pare scrisă de un copil de douăsprezece ani ce-i drept extrem de creativ și pasionat de literatură.
Într-un fel regret că nu am citit cartea mai repede.
Atunci când am găsit-o, sigur aș fi adorat-o la vremea aia.
Versiunea pe care o am eu în spaniolă are 305 pagini. Când am ajuns la pagina 269 am sărit până la 290, am citit capitolul de acolo și după am mai sărit o dată direct la final pentru că am realizat că mă torturam singură.
Under The Never Sky e o carte pe care mi-am dorit din 2013 s-o citesc, atunci nu aveam GR, dar citisem Eve şi mi-am dat seama că sunt fascinată de distopii și voiam să citesc mai multe. Îmi făcusem un TBR imaginar în cap, care conținea 4 serii/trilogii diferite de distopii.
Două începute deja la noi: Shatter Me și Divergent. Celelalte două din patru erau neaparute la noi: Delirium și Under The Never Sky.
Am vrut să termin de citit UTNS, pentru că am considerat că era de prea mult timp în lista mea pentru a las-o neterminată.
Scriitoarea Nina Munteanu, spunea în manualul de scriere creativă că cele mai importante elemente din scrierea unei cărți sunt personajele, spunea ceva de genul cum că dacă cititorul nu reușește să iubească protagoniștii nu va iubi nici povestea, oricât de bună ar fi ea. E, bine la mine... Când vine vorba de distopie lucrurile nu stau chiar așa. Cel mai important element în literatura distopică e lumea creată de autor. Dacă nu mi se pare reală, dacă nu reușesc să o cred, să o văd, să intru în ea cum trebuie, atunci poate să aibă cele mai tari personaje că tot nu îmi pasă — dacă începeți să credeți că Under The Never Sky are cele mai tari personaje create vreodată, îmi pare rău, dar nu-i așa și îmi cer scuze dacă v-am făcut să credeți asta — aș putea citi o carte distopică cu o lume bine construită, realistă cu o foarte mare plăcere chiar dacă are un personaj foarte slab în centru. Ca dovadă: Am continuat să citesc seria Delirium, toată cu tot cu nuvele — care nu întâmplător este seria mea preferată — chiar dacă Lena, era o protagonistă complet nehotărâtă, chiar dacă personajul ei evolua ca un melc rănit în prima carte și câteodată chiar te scotea din sărite și sinceră sa fiu acum, deși a evoluat foarte mult în ultimele două cărți nu cred că personajul ei este memorabil, nu cred că Lena Halloway va face istorie ca fel mai bun personaj feminin de distopie creat vreodată, dar tot am continuat seria cu drag și entuziasm pentru că eram fascinată de lumea creată de autoare, de faptul că reușea să facă o lume ireală, atât de reală, de detaliile (uneori repetate, recunosc și asta mă enerva cumplit) care păreau atât de logice și bine gândite încât m-au absorbit direct.
Nu asta e magia la cărțile distopice de orice fel? Citești despre o lume fictivă, știi că nu e reală, dar totuși intri în acel univers. Îl crezi, îl simți. îl înțelegi. Îl vezi cu ochii minții și îl descoperi. Te sperie, dar tot te fascinează abilitatea Autorului de a crea lumi noi.
Asta a fost problema mea principală cu Under The Never Sky: Lumea. Nerealistă, conturată, puțin, oarecum. Nu am crezut o iotă din tot universul făcut de Rossi, totul mi-a părut ilogic, chiar dacă ea a încercat să dea câteva explicații (foarte puține) de bază despre formarea lumii și un pic de istorie despre lumea de dinaintea formarii domurilor, toate detaliile despre istorie și puținele explicații care probabil erau documentate, dar erau puține mi s-au părut împinse, nu m-au făcut să cred nimic.
Mi-o și imaginez pe autoare stând în fată pc-ului vorbind cu editorul ei:
— Hei, doamnă trebuie să mai dai câteva detalii despre lumea creată de tine în carte
—Aaa... Da?
Apoi mi-o imaginez din nou stând in fața computerului căutând pe Google, documentându-se un pic și apoi punând în carte exact primele idei care i-au răsarit în cap.
LUMILE IN CARE TRAIESC I-AU TINUT LA DISTANTA.
DESTINUL I-A ADUS IMPREUNA.
Aria a trait intreaga ei viata in domul protejat numit Reverie.Intreaga ei lume in interiorul domului.
Nu s-a gandit niciodata sa viseze la ce se afla in spatele usii.
Asa ca atunci cand mama ei dispare.
Aria realizeaza ca sansele ei de a supravietui in lumea din afara in cautarea mamei ei sunt mici.
Atunci Aria intalneste un baiat din afara numit Perry.
Si el cauta pe cineva.
El este de asemenea salbatic, dar ar putea fi cea mai buna sansa a ei de a ramane in viata.
Daca pot supravietui, atunci sunt sansa fiecaruia de a gasi ceea ce cauta.
Pe scurt despre asta e toată cartea: Doi tipi din lumi diferite au nevoie unul de altul pentru a își găși personele dragi. Cartea nu are complexitate, asta e singura idee pe care se bazează. Personajele nu fac altceva decât să caute răspunsuri atunci când se găsesc un pe altul. Tot merg și tot merg. Soarta și călătoria nu se schimbă în niciun fel.
Aria face o oarecare greșeală și deși nu e vinovată de cele întâmplate, este exilată din minunatul ei dom, în care totul este perfect: Nu există, boli, nu există foamete, nu există pericol, nu există absolut niciun fel de durere. Prea multă perfectiune pusă într-o distopie, dacă e să ne luăm după informațiile despre distopie pe care le găsim oriunde pe net: Care spun că o lume distopică trebuie să fie opusă unei utopii, trebuie să fie înfricoșătoare, plină de reguli noi care îți dau fiori.
În lumea lui Aria totul este, frumusețe, siguranță și confort, pe când lumea lui Perry are tot răul, toate pericolele de care a fost ferită Aria. Bine, dacă e să ne luăm după detaliul asta despre trăsăturile unei societăți distopice: "interzicerea prezenței lumii naturale în viața cotidiană, construcție a unei realități ficționale în care grupuri largi de oameni sunt obligate sau amenințate să creadă" vedem că romanul lui Rossi se bazează în principal pe trăsătura asta, dar pentru a crea o societate solidă îți trebuie mai mult decât o caracteristică, două-trei rânduri de detalii. Un rând de istorie, plus niște sălbatici și niște furtuni. Credeți-mă cartea asta nu are alte elemente distopice pe care să se bazeze.
Îmbinarea asta între lumea post apocaliptică a lui Perry cu utopia lui Aria mi s-a părut și ea forțată. Lumea lui Perry are un aer istoric puternic, iar lumea Aria e super futuristă. Ceva nu se leagă aici...
Harurile super naturale ale sălbăticiilor mi s-au părut că au stricat cartea și mai tare. Pe bune, sunt ridicole. Mă fac să zic Lol și m-au făcut să-l compar pe bietul Perry cu un câine, serios, haha.
Intriga e super săracă. Autoarea a încercat să aducă câteva schimbări de situație mici, dar era clar că ele aveau să fie acolo de la început și la un moment dat le-a folosit la timp ca să stârnească un pic interesul cititorului.
Dar hai să vorbim și de acele puține aspecte care mi-au plăcut:
1. Perry (bine nu atât de mult, încât să-l consider un prsonaj memorabil)
Mi-a plăcut că a tratat-o pe Aria cu dispreț mi-a plăcut că nu s-a intimidat deloc în fața ei la început, și că nu a scos limba la ea din primele câteva zile ca un cățeluș amorezat, mi-a plăcut că nici Aria nu i-a căzut in brațe imediat, cum se întâmplă în foarte multe cărți New Adult de exemplu. Am admirat faptul că povestea de dragoste a avut nevoie de 200 și ceva de pagini pentru a evolua, așa încât a părut singurul element natural din roman.
Dacă le discutăm în mod invidual personajele nu au nimic memorabil, îmi vine să râd când îmi aduc aminte că cei de la Booklist au comparat-o pe Aria cu Katniss, serios? Nu am citit The Hunger Games, dar știu că eroina din Jocurile Foamei e memorabilă, serios ea a făcut deja istorie.
Protagonista din UTNS, nu e decât o altă Eve, o altă Lena, care află că lumea în care trăiește e de fapt falsă şi deşi mi-a plăcut Perry mă găndeam la el adeseori ca la oamenii din peşteră, din reclama aia la Bakerolls, ştiţi voi reclama aia în care ăia zic:
—Nuga?
—Nuga.
— Oh, Nuga
Am mai citit romane de aventură situate în lumi distopice, dar toate aveau structură solidă și aveau fiecare un aer real în felul lor chiar și The Knife of Never Letting Go care e situată pe altă planetă (sorry de spoiler) și Blood Red Road în care toate orașele au nume ciudate, fanteziste, plus că personajele de acolo, sunt mult mai adevărate, mai ales Saba din BRR, care e cel mai uman personaj feminin pe care îl știu, are defecte, calități. Face acte eroice, dar și greșeli uriașe.
Under The Never Sky, e o carte despre lupta pentru supraviețuire care nu se deosebește aproape deloc de celelalte romane de aventură cu temă distopică, decât prin lumea fabulată care își are într-adevăr propia ei magie, dar nu are structură realistă sau solidă și pare scrisă de un copil de douăsprezece ani ce-i drept extrem de creativ și pasionat de literatură.
Într-un fel regret că nu am citit cartea mai repede.
Atunci când am găsit-o, sigur aș fi adorat-o la vremea aia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu